Istoria Castelului Bánffy din Bonțida

Cod monument istoric: CJ-II-a-A-07534

Originile domeniului

Domeniul de la Bonțida este menționat pentru prima dată în documente scrise în anul 1263. În 1387, acesta a fost dăruit familiei Bánffy de către regele Sigismund de Luxemburg. Proprietatea a rămas în posesia familiei până la naționalizarea sa în secolul al XX-lea.

Din cauza lipsei surselor scrise timpurii, începuturile construcției castelului nu pot fi datate cu exactitate. Prima clădire de pe acest loc a fost, cel mai probabil, un conac modest. Între anii 1668 și 1674, Dénes (Denis) Bánffy – cumnat al principelui Transilvaniei, Mihail Apafi I – a fortificat reședința cu o incintă dreptunghiulară, turnuri circulare la colțuri și un turn de poartă pe latura estică. După execuția lui Dénes în 1674, lucrările de construcție au fost continuate de fiul său, György (George) Bánffy.

Transformarea barocă și perioada de apogeu

În 1735, castelul renascentist a fost moștenit de Dénes Bánffy, care petrecuse mai mulți ani la curtea vieneză. Revenit acasă în 1747, în calitate de mareșal al curții împărătesei Maria Tereza, acesta a inițiat o amplă transformare barocă a ansamblului castelului.

Între 1747 și 1751 a fost construită aripa în formă de U care închide cour d’honneur, adăpostind grajdurile, manejul și spațiile pentru trăsuri. Această aripă a fost bogat decorată cu o galerie de statui mitologice realizate de sculptorul Johannes Nachtigall. Ulterior, aripa nordică a clădirii principale a fost ridicată și finalizată între 1784 și 1786 de fiul său, György Bánffy, guvernator al Transilvaniei și ctitor al Palatului Bánffy din Cluj.

Transformări în secolul al XIX-lea

În anul 1820, József (Joseph) Bánffy a demolat turnul de poartă renascentist. Folosind materialele rezultate, a construit în 1821 o moară de apă cu șase roți în apropierea castelului.

În anii 1830, cele două aripi estice au fost remodelate în stil neoclasic, iar grădina barocă formală a fost transformată într-un parc romantic peisagistic. În 1855, fațadele vestice ale clădirii principale și ale fostei bucătării au fost refăcute în stil neogotic, iar corpului bucătăriei i-a fost adăugat un turn.

Secolul XX timpuriu și distrugerile războiului

Ultimii trei proprietari ai castelului – printre care politicianul și scriitorul Miklós Bánffy – au depus eforturi considerabile pentru a păstra domeniul în forma sa istorică moștenită.

În timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, aripa nordică a castelului a fost folosită de trupele naziste ca spital militar și depozit. La retragerea din România, acestea au incendiat clădirea. În urma acestui act, aripile principală și vestică au rămas fără acoperișuri și cu planșeele parțial distruse. Castelul a fost jefuit de mobilier, opere de artă și de vasta bibliotecă a familiei Bánffy. Din nefericire, convoaiele care transportau bunurile confiscate au fost ulterior bombardate, iar conținutul lor a fost complet distrus.

Naționalizarea și declinul

După naționalizare, castelul a fost preluat de Ministerul Agriculturii, care a instalat aici o Stație de Mașini și Tractoare Agricole. Clădirea Miklós a fost folosită ca spațiu de birouri și locuințe pentru angajați, fosta bucătărie a devenit cantină, iar grajdurile au fost transformate într-un club – ocazie cu care au fost distruse fântâna cu statuia calului și blazonul familiei de pe poarta principală.

La degradarea castelului au contribuit și locuitorii din zonă, care au îndepărtat materiale de construcție, sculpturi și diverse obiecte, inclusiv statuete din bronz, medalii, lămpi din sticlă și bronz expuse odinioară în Clădirea Miklós, unde contele Bánffy își amenajase un muzeu privat.

Încercări eșuate de salvare și utilizări improprii

În anii 1960, Direcția Monumentelor Istorice a încercat fără succes să convingă mai multe instituții – printre care Uzina Herbák János și Universitatea Babeș-Bolyai – să preia castelul și să îl transforme într-o casă de odihnă pentru muncitori sau studenți. Singura instituție interesată a fost Studioul Cinematografic din București, care a folosit castelul ca locație de filmare pentru Pădurea spânzuraților, în regia lui Liviu Ciulei.

În 1968 au fost realizate intervenții de urgență, constând în montarea unor planșee și structuri de acoperiș din beton armat peste clădirea principală. Lucrările au fost însă întrerupte în 1972, iar procesul de degradare a continuat. În anii 1980, grajdurile au găzduit o fermă de ciuperci, Clădirea Miklós a fost folosită ca fermă de păsări, capela a devenit o stație de îmbuteliere a berii, iar fosta bucătărie a fost transformată într-o crescătorie de iepuri.

Restaurare și revitalizare

După 1990, Fundația Transylvania Trust a preluat castelul printr-un contract de concesiune. Deși proprietatea a fost restituită familiei Bánffy în 2007, fundația continuă să coordoneze un amplu program de restaurare și revitalizare. Acest demers pe termen lung urmărește păstrarea integrității istorice a ansamblului și integrarea sa durabilă în viața culturală contemporană.