Nobil transilvănean, membru al consiliului princiar, cumnatul principelui Mihai I Apafi, căpitan suprem al Clujului și al Șimleului.

A fost primul membru al familiei Bánffy atestat documentar ca și comanditar al unor lucrări de construcție la castelul din Bonțida. A dobândit numeroase domenii pentru familia sa, printre care și castelul de la Gilău. Personalitate hotărâtă și politician cu mare influență, a intrat adesea în conflict cu cercul conducător al curții princiare, în special cu consilierul Mihály Teleki.

A căzut victimă unui complot politic: adversarii săi l-au acuzat de înaltă trădare, iar Dieta întrunită la Alba Iulia în 1674 l-a condamnat la moarte în urma unui proces cu caracter vădit înscenat. În luna iunie a aceluiași an a fost decapitat, fapt care a provocat o puternică emoție în viața publică a Transilvaniei, mulți văzând în aceasta o răfuială crudă a rivalităților nobiliare. Soția sa, Kata Bornemisza (?–1685), a fost închisă împreună cu soțul ei în castelul de la Beclean, iar după moartea soțului s-a mutat la Bonțida, unde castelul avea deja cele patru turnuri de colț și zidurile curtină ce închideau o curte interioară dreptunghiulară.

Destinul tragic al lui Dénes Bánffy a inspirat mai târziu și literatura maghiară: figura sa apare ca personaj marcant în unul dintre romanele celebrului scriitor Mór Jókai.

Baron, apoi conte, nobil pro-Habsburg, primul guvernator (gubernator) al Transilvaniei înglobate în Imperiului Habsburgic.

A reușit să păstreze prestigiul familiei Bánffy chiar și după soarta tragică a tatălui său, iar cu sprijinul curții de la Viena a devenit curând una dintre cele mai importante figuri ale noii administrații transilvănene. În anul 1696, împăratul Leopold I l-a ridicat la rangul de conte. Soția sa a fost Klára Bethlen.

La Bonțida a continuat lucrările începute de tatăl său, însă construcțiile au fost întrerupte de izbucnirea Răscoalei anti-habsburgice conduse de Francisc Rákóczi al II-lea (1703–1711). S-a refugiat la Sibiu din fața curuților, unde mai târziu a și murit. La sfârșitul anului 1709 a fost înmormântat în biserica reformată de pe strada Kogălniceanu din Cluj, unde placa sa funerară poate fi văzută și astăzi.

Conte, comite suprem al comitatului Cluj, mare comis al împărătesei Maria Terezia, vistier și consilier aulic al Sfântului Imperiu Roman.

În 1746 s-a căsătorit cu baroneasa Ágnes Barcsay, veniturile moșiilor proprii fiind sporite și de uriașa zestre a soției sale. Când nu rezida la Gilău, își petrecea vremea la curtea vieneză a împărătesei Maria Terezia. Cuplul a avut patru copii în zece ani, dintre care au supraviețuit doi fii: Dénes Bánffy (decedat în 1773) și György Bánffy, mai târziu guvernator, precum și o fiică, Ágnes (născută în jurul anului 1756). În al zecelea an de căsătorie, contele s-a convertit la religia catolică. Legăturile sale politice și religioase au inspirat reconstrucția în stil baroc a castelului: curtea de onoare în formă de potcoavă și galeria de statui din piatră de pe aticul acestui corp, precum și amenajarea grădinii franceze a castelului. Acestor transformări i se datorează supranumirea castelului drept Versailles-ul Transilvaniei.

Vistier imperial și regal, din 1787 guvernator al Transilvaniei.

A studiat la Theresianum din Viena. A fost ultimul nobil transilvănean cu adevărat opulent, unul dintre cei mai pasionați constructori și amatori de artă. Era patronul Societății Transilvane pentru Cultivarea Limbii înființate de György Aranka în 1793, iar în 1819 a devenit patronul Asociației pentru Muzică, prima instituție de învățământ artistic din Cluj și regiune. Soția sa, Palm Jozefa a fost, de asemenea, un connoisseur al muzicii, fiind pasionată de Mozart.

A fost comanditarul celebrului Palat Bánffy din Cluj, în timp ce efectua lucrări de reparații la Bonțida, realizând în 1784, în stil baroc, portalul clădirii principale cu deschidere spre curtea interioară. Acest fapt este imortalizat de inscripția latină aflată pe lintelul accesului la balconul de la etaj, unde se poate citi:

RESTAURARI CURAVIT COMES GEORGIUS BANFFI L: B: DE LOSONTZ /S: C: R: A: M: CAMERARIUS INSIGNIS ORD: S: STEPHANI REGIS APLICI COMENDATOR / HUNGARICO ET TRANNICO AULICUS CANCELARIUS ANNO 1784.

Traducere: S-a reînnoit de către contele Gheorghe Bánffy, baron liber de Losonc, vistier al Preasfintei Sale Maiestăți Imperiale și Apostolice, comandor al vestitului Ordin numit după Sfântul Rege Apostolic Ștefan, cancelar aulic al Ungariei și Transilvaniei, în anul 1784.

Corespondența dintre György Bánffy și Jozefa Palm ilustrează marea grijă și atenție acordată decorației interioare a castelului, care în această perioadă a fost amenajată cu sobe de teracotă albe și lustre baroce cu pandantive de sticlă, chiar și piesele de șah înalte de câte un metru, marcate cu inițiala BGB ce decorau cândva scara de onoare au fost realizate în această perioadă. În reședințele lor de la Cluj, Gilău și Bonțida se găseau o multitudine de orologii muzicale și alte structuri, două contrabasuri, un țambal, suporturi pentru partituri, bănci pentru muzicieni și nu în ultimul rând, un fortepiano furniruit cu lemn de cireș.

Consilier gubernial.

A trăit singur pe moșia sa de la Bonțida, fiind un om extrem de retras și singuratic. Deoarece era un amator de artă pasionat, își făcea mereu planuri de reconstrucții și adopta imediat toate tendințele la modă. A transformat grădina franceză de la Bonțida în parc englezesc, înconjurând castelul cu alei șerpuitoare, boschete aranjate artificial și aranjamente de flori împrăștiate. În anii 1810 a demolat turnul porții renascentiste, ale cărui elemente au fost folosite pentru construirea morii de lângă castel, respectiv a refațadizat unele dintre clădiri în stil neoclasicist. Ca urmare a răspândirii romantismului englez în Ungaria, aripile vestice ale castelului (o parte a clădirii principale și fosta clădire a bucătăriei) reflectă stilul neogotic și azi. Sărăcit datorită abuzurilor angajaților săi, contele a fost nevoit să-și vândă castelul ducelui de Coburg, care l-a cedat apoi contelui Miklós Bánffy.

Polihistor maghiar; scriitor, grafician, scenograf și costumier, regizor de scenă, politician, ministru de externe. Părinții săi au fost György Bánffy (1845–1929) și Irma Bánffy (1851–1875). Soția sa era actrița Aranka Váradi.

Între 1900 și 1906 a fost deputat, între 1906 și 1909 redactor la cotidianul Erdélyi Lapok, între 1906 și 1910 comite suprem al comitatului Cluj, din 1912 director artistic al Operei Maghiare și al Teatrului Național din Budapesta, în 1916 i s-a cerut să proiecteze amenajarea locației de încoronare a ultimului rege al Ungariei, Carol al IV-lea. Între 1921 și 1922 a fost ministru al afacerilor externe al Ungariei.

S-a întors în Transilvania în 1926, la 6 iulie al aceluiași an primind cetățenia română de la regele Ferdinand I, promițându-i că nu se va implica în politică timp de zece ani. Astfel, în loc de politică, și-a asumat un rol important în stimularea vieții literare și în construirea sistemului de instituții culturale maghiare din Transilvania. Înființarea gazetei Erdélyi Helikon, organizarea întâlnirilor periodice la Brâncovenești ale scriitorilor din Transilvania, modernizarea publicației Ellenzék și editarea suplimentului cultural de duminică, precum și revitalizarea editurii Erdélyi Szépmíves Céh sunt toate acțiuni de politică culturală care demonstrează eficiența prezenței lui Miklós Bánffy în Transilvania. Pe lângă acestea, a fost curatorul Bisericii Reformate din Transilvania și a sprijinit Asociația Agricultorilor din Transilvania. Romanul său Trilogia transilvană, ale cărui volume au fost publicate începând din 1934, este o capodoperă a literaturii universale.

Tot în anii 1930, a simplificat etajul superior, decorat cu muluri, al loggiei aripii de vest a castelului, pe baza planurilor proprii și ale prietenului său, arhitectul Károly Kós.

În 1944, în calitate de delegat al guvernului maghiar, a încercat să ia legătura cu forțele antifasciste din București. Drept urmare, trupele germane în retragere au incendiat castelul său de la Bonțida. A locuit la Cluj până în 1949, decedând la Budapesta în 1950.

Ultimul membru al familiei Bánffy de Losonc care mai poartă numele ramurii de conte, fiind din 2007 proprietara castelului de la Bonțida. S-a născut la Budapesta, pe 5 iunie 1924. Soțul ei a fost Ted Jelen. Dintre cei trei copii ai lor, David a decedat, Elisabeth locuiește la Paris, iar Nicolette în SUA. Are trei nepoți. Se preocupă de îngrijirea moștenirii literare a tatălui ei, a inițiat traducerile în engleză și franceză ale Trilogiei transilvane, fiind co-traducătoare a versiunii în limba engleză. Redescoperirea și renașterea operei lui Miklós Bánffy se datorează inclusiv eforturilor sale. Contesa stabilită în Tanger și-a publicat memoriile în 2005, sub titlul Ének az életből (Cântec de viață). A murit în Tanger, pe 14 februarie 2025, la vârsta de 100 de ani.

Bibliográfia:

A bonchidai Bánffy-kastély: múlt, jelen, jövő, 2020.

Bíró József, A bonchidai Bánffy-kastély, Minerva, Cluj, 1935. (ETF 75)

Bíró József, Erdélyi kastélyok, Új Idők Irodalmi Intézet, Bp., 1943.

https://mnl.gov.hu/mnl/ol/hirek/nezzen_leginkabb_a_szeretetre_egy_erdelyi_fouri_hazassag

http://www.gyalucastle.com/photosfamily.html

Gy. Dávid Gyula, A bonchidai Bánffy-kastély, Polis, Kolozsvár, 2018.