Clădirea porții de astăzi a fost ridicată odată cu reconstrucția în stil baroc a castelului, începută în anul 1745. Aceasta, împreună cu grajdurile și școala hipică formează Curtea de Onoare. Construcția a fost începută de contele Dénes Bánffy, a cărui estetică arhitecturală a fost în mare măsură influențată de experiența sa la Viena, unde avea funcția de Mare Comis la curtea Împărătesei Maria Tereza. Poarta largă de intrare, cu ancadrament de piatră, a fost inițial încoronată de blazonul sculptat în piatră al familiei Bánffy (grifonul cu săbii), care însă a dispărut după 1944. După o perioadă de vastă decădere, în anii 1960 o parte din pereții exteriori și din bolți s-au reconstruit, însă nu au trecut testul timpului. Aspectul din prezent se datorează intervenției întreprinse de Fundația Transylvania Trust începând din 2002, care a inclus restaurarea pereților, a bolților și construirea unei noi șarpante. Fațada intrării este întreținută, fiind reparată și văruită de mai multe ori. Clădirea porții anunță intrarea în frumoasa Curte de Onoare în stil baroc.

În partea stângă se aflau atelierele (fierărie, potcovărie, şelărie) şi grajdurile pentru 32 cai, iar la dreapta, încăperile pentru trăsuri şi școala hipică. Pe parapet, deasupra clădirilor din jurul acestei curți în formă de „U”, au existat cândva 37 de statui sculptate în piatră de Johannes Nachtigall (1717–1761). Singura sculptură care a supraviețuit este un relief reprezentându-l pe Helios conducând carul Soarelui, situat deasupra intrării în fostele grajduri. Ansamblul statuar (link az állandó kiállításokhoz, Lost&Found)a reprezentat cea mai importantă colecție de statui din Transilvania și întruchipa numeroase figuri mitice printre care Tezeu, Ariadne, Hercule și Adonis. O parte dintre statuile originale se află acum sub protecția Muzeului Național de Istorie a Transilvaniei, altele au ajuns în proprietatea Universității Babeș-Bolyai, altele se găsesc în lapidariul castelului. Grajdul a fost, probabil, clădirea cea mai reprezentativă din Curtea de onoare barocă. Caii de rasă – incluzând faimoasa rasă Lipizzaner – adăpostiți aici, 32 la număr, erau foarte renumiți. Acest lucru se reflectă în calitatea arhitecturii grajdurilor care include tavanele boltite susținute de stâlpi decorați, în forma de scoică de stil rococo al adăpătoarelor de cai sculptate din piatră și marmură roșie de Carrara, dintre care unele se mai pot vedea și astăzi. Aceste valori sunt distruse odată cu naționalizarea și folosirea inadecvată a castelului după 1949, grajdul devenind clubul muncitorilor din CAP, iar din anii 1970 crescătorie de ciuperci. Ancadramentul de piatră al intrării era odinioară una dintre cele mai importante sculpturi baroce de la castel, însă în anul 2000 a fost furat și în mare parte distrus. În grajd, ca element central, se afla o fântână arteziană reprezentând un cal de piatră sculptat în stil clasicist care sufla apa din nări într-un bazin mare, octogonal. Statuia a fost demolată după 1944, dar a fost redescoperită în pivnița clădirii principale în timpul lucrărilor de reabilitare din prezent și poate fi văzută acum în fața lapidarului din clădirea porții. În timpul anilor 1960 au fost impuse unele modificări care nu au fost făcute cu respect față de structura clădirii și, în final, au contribuit la o prăbușire majoră în anul 2004. Reabilitarea începută de atunci a rectificat situația și a cuprins restaurarea și reconstrucția bolților, reparații la coloanele de sprijin, reconstruirea parțială a peretelui posterior, precum și reconstruirea acoperișului în forma sa originală. În timpul lucrărilor au fost găsite dovezi care atestă că forma originală barocă a fost modificată, probabil în timpul transformărilor majore care se știe că au avut loc în anii 1820. Reconstruirea bolților în grajd este continuă, oferind oportunitate unică participanților taberelor de restaurare de a învăța, de exemplu, cum se construiește o boltă tip calotă boemă cu tehnici tradiționale. Tot aici este amenajat un atelier de meserii tradiționale. Grajdul, care în viitor va fi extins – atelierul mutându-se în fostul manej –, funcționează ca spațiu multifuncțional pentru evenimente culturale și private (proiecții de film, producții de teatru concerte de muzică clasică, expoziții contemporane și de noi media, nunți, etc.).

Curtea de Onoare, iniţial, a încorporat și o școală hipică care se afla lângă zidul de nord, exteriorul acesteia fiind similară cu clădirea grajdurilor, în interior însă era o încăpere deschisă. Clădirea s-a prăbușit în anii 1950, s-au păstrat doar câteva fragmente de zid ce pot fi văzute lângă capelă și bastionul de nord-est. Lipsa acesteia reduce impactul vizual și conceptul arhitectural al Curții de Onoare în formă de „U”. Până în anii 1820, curtea renascentistă era despărțită de curtea barocă de un turn de poartă cu 7 niveluri, ornamentat în vârf cu patru turnuri ascuțite și amplasat pe peretele de est între capelă și clădirea Miklós din prezent. Săpăturile arheologice din anul 2004 au confirmat acest lucru și au descoperit urmele unor camere boltite din cărămidă, care au existat sub clădirea porții vechi.

Curtea renascentistă cuprinde clădirea principală, clădirea fostei bucătării și clădirea Miklós. Aceste clădiri au trecut prin multe transformări. Familia Bánffy de Losonc în 1387 primește drepturi de proprietate de la regele Sigismund, în Bonțida. Începuturile construirii ansamblului castelar sunt neclare datorită lipsei surselor documentare, însă pe baza cercetărilor de până acum putem presupune, că la scurt timp după primirea domeniului, s-a construit aici un conac nobiliar, care ulterior a fost transformat în castelul cunoscut azi. Între 1668-1674 acest conac a fost fortificat de către Dénes Bánffy (II), comite al comitatelor Cluj şi Dăbâca, cumnatul principelui Transilvaniei Apafi I, cu un zid de incintă dreptunghiular, întărit la colțuri cu turnuri circulare. Accesul în castel se făcea pe un turn de poartă renascentist aflat pe latura estică a incintei. După execuția în 1674 a lui Dénes Bánffy, castelul a fost moștenit de viitorul guvernator György (III), care a continuat lucrările de construcție între anii 1681-1704. Aceste lucrări au fost întrerupte de războiul de independență condus de Francisc Rákóczi al II-lea, timp în care castelul a fost ocupat alternativ de cele două forțe implicate, fiind grav avariat. După moartea lui György Bánffy, în 1736, s-a întocmit un inventar care este o sursă valoroasă de informații cu privire la aspectul de atunci al castelului. În acea perioadă, a existat un conac în zona definită de cele patru bastioane, dar cu o formă diferită de cea a clădirilor din prezent. Conacul în formă de „L” consta dintr-o aripă îngustă pe zidul vestic lipită de turnul de colț din nord-vest (aproximativ unde este astăzi aripa neo-gotică), care avea pivnițe construite din piatră. Aripa mai mare era proiectată înspre curte (aproximativ în zona deschisă de la capătul sudic al aripii neo-gotice). Aceasta avea în interior camere boltite, pivnițe și salonul. Între cele două turnuri de nord se afla o clădire care a fost ridicată doar parțial (construcția a fost întreruptă în anul 1703, din cauza războiului) și care avea 6 camere, fără tavane, acoperiș sau pivnițe. Această clădire era poziționată pe locul de astăzi al clădirii principale. Lipită de acesta, se afla aripa compusă din „palate vechi”, care aveau un pod înalt cu „orificii de tragere” (parte din vechea apărare). Una dintre acestea poate încă fi văzută sus, pe zid, aproape de turnul de nord-est. Contele Dénes Bánffy a moștenit castelul în anul 1735 și a început lucrările de reconstrucție, inclusiv la clădirea principală. Fațada principală este orientată acum înspre sat, dar la momentul construcției sale acolo era o parte a parcului, casele localnicilor fiind construite după 1944. Pe piatra ce susține balconul se poate citi inscripția 1751. După moartea lui Dénes Bánffy, moștenitorul său, guvernatorul György Bánffy, a continuat lucrările de restaurare. Acest lucru este atestat de inscripția aflată deasupra intrării în clădirea principală, inscripție care conține și datarea din 1784. În această perioadă de muncă asiduă au fost finalizate camerele și tavanele boltite care se pot vedea astăzi. Tot de atunci datează și fațada dinspre curte a clădirii principale. Până în 1944, clădirea principală a fost reședința de bază a familiei Bánffy, cu peste 25 de camere, cu beciuri boltite de cărămidă între turnurile de nord-vest și nord-est. Accesul principal pentru familie se făcea din curte, printr-un hol de intrare boltit, din care urca la primul etaj o scară grandioasă din piatră, unde se afla sufrageria principală (16,5 m pe 9,5 m), centrată pe balconul care dădea în curte. Pe fiecare treaptă a scării erau înșirate piese de șah, frumos sculptate în lemn. József Biró în 1935 menționează că: „sufrageria mare, luminoasă și aerisită de la Castelul din Bonțida, cu vitrinele sale cu porțelan și sticlă, radiază bucurie, deși, în mărimea sa, se aseamănă cu o sală de cavaleri medievali. Cele mai frumoase saloane sunt „Maria Terezia”, salonul albastru și galben, sala de biliard cu colecția sa de portrete și biblioteca din bastion.” Holurile și multe dintre camere au fost decorate cu tencuială ornamentală. Fragmente din acestea și din picturile decorative încă pot fi văzute în unele părți ale castelului. Toate camerele au fost foarte bogat decorate, un exemplu fiind salonul „Maria Terezia”. Cele mai vechi piese de mobilier provin din secolul al XVIII-lea și erau caracteristice stilului Louis al XV-lea și Louis al XVI-lea. Candelabrele imense, în stilul Empire și Baroc, cu pandantive din sticlă, s-au numărat printre accesoriile ornamentale cele mai valoroase ale castelului. În mod curios, castelul nu a avut niciodată curent electric. Castelul a fost renumit pentru biblioteca, galeria de portrete și arhiva sa, însă toate s-au pierdut în anul 1944. Aripa de est, alipită clădirii principale, și-a dobândit forma prezentă după lucrările comandate de József Bánffy, în anii 1820, când se demolează turnul de poartă și curtea renascentistă se deschide spre curtea barocă. La parter se afla o capelă catolică, ce nu a mai fost folosită după construcția Bisericii Catolice din sat. Spre sfârșitul secolului al XIX-lea, capela a fost împărțită în două niveluri. Apartamentul creat astfel a fost folosit de către un majordom de origine britanică, angajat la castel. În 2007, Fundația Transylvania Trust a readus capela la forma sa originală, eliminând planșeul introdus. Astăzi este folosită pentru botezuri, nunți și alte evenimente comunitare și culturale. Aripa de vest a clădirii principale a fost transformată în 1850, în stil neo-gotic, după proiectul lui Antal Kagerbauer, același stil extinzându-se și la bastionul alăturat, prin inserarea de ogive la ferestre și uși. O mare parte din acestea au supraviețuit, doar o fereastră gotică mare, cu motive decorative de la primul etaj a fost schimbată în 1936 conform proiectului arhitectului Kós Károly. Aceasta a fost întotdeauna aripa cea mai prestigioasă, cu vedere asupra parcului, și a fost folosită în mod tradițional ca reședință a familiei Bánffy. La primul nivel al acestei clădiri se afla salonul „Maria Terezia”. Lângă bastionul care găzduia biblioteca, se afla biroul lui Bánffy Miklós. Recent, lucrările de restaurare efectuate la exteriorul clădirii au scos la iveală o terasă de piatră situată în fața aripii neo-gotice. Cercetările arheologice și de istoria artei din 2017-2018 au relevat sistemul de aerisire al pivnițelor, trepte care coboară în loggie, respectiv fragmente din pardoseala originală de teracotă. În octombrie 1944, armata germană în retragere a dat foc clădirii principale, distrugând o mare parte din mobilier, biblioteca, galeria de portrete și arhiva. Neexistând niciun fel de pază la castel, comunitatea locală a luat tot ceea ce a mai rămas. După 1947, castelul a devenit „proprietate comunală”, camerele sale fiind utilizate în scopuri diferite: magazine, depozite, precum și locuințe temporare în camerele boltite de la parter. A fost, de asemenea, folosit de către CAP-ul local ca și adăpost pentru animale și mașini agricole, capela devenind spațiu pentru îmbuteliat bere. La începutul anilor 1960, Direcția Monumentelor Istorice a încercat conservarea ruinelor cu un planșeu din beton armat. Introducerea acestuia a cauzat daune majore structurii clădirii și a fost de o calitate foarte slabă. În prezent este grav deteriorat, se prăbușește sub propria greutate și va trebui restaurat. La începutul anilor 1990, după înlăturarea regimului comunist, castelul a căzut din nou pradă vandalismului și furtului prin sustragerea sau distrugerea materialelor de construcție, ajungând în stare de ruină. Între anii 1999 și 2001, Ministerul Culturii a început un nou proces de restaurare a șarpantei clădirii principale (aripa de nord, aripa de est și bastionul din nord-est). Din nefericire, în anul 2001, restaurarea s-a oprit din nou. Fundația Transylvania Trust continuă intervențiile prin refacerea șarpantei clădirii principale, inclusiv cea a aripii gotice și a bastionului de nord-vest, finalizate în 2014. În anul 2016 în holul de primire a clădirii principale are loc o intervenție temporară, o instalație arhitecturală, selectată în urma unui concurs internațional de idei, în cadrul unui proiect european. Recent s-a pornit proiectul de restaurare a clădirii, care este finanțat de guvernul maghiar prin Fondul Bethlen Gábor. Aripa neo-gotică se renaște, prin amenajarea unui lapidar la parter și al unui spațiu dedicat memoriei lui Miklós Bánffy, la etaj al unor saloane reprezentative. După restaurarea completă, această clădire va fi utilizată ca centru cultural și educațional.

Inventarul din 1736 menționează o bucătărie mare care se afla în afara zidurilor de vest, lângă un heleșteu. Clădirea actuală este plasată similar, în afara zidului fostei fortificații. Fațada dinspre curte, care acum are uși și ferestre încastrate, este ceea ce a mai rămas din fostul zid de fortificație. Forma sa actuală datează de după anii 1820. În această perioadă, fațada cu vedere la parc, împreună cu cea a bastionului alipit, au fost modificate pentru a ilustra stilul neo-gotic. Această modificare se poate încă distinge clar în forma și configurația ferestrelor. Tencuiala căzută de pe fațadă a dezvăluit mai multe perioade diferite de construcție a zidurilor, indicând faptul că părți ale clădirilor anterioare, de secol XVII, au fost încorporate în structura actuală. Este ciudat ca bucătăria să fie amplasată în afara zidurilor castelului, dar motivul, cel mai probabil, este teama de foc. La începutul anilor 1940, când castelul a fost pentru ultima oară locuit de familia Bánffy, mâncarea era pregătită aici și era dusă în partea cealaltă a curții, la clădirea principală. În anii 1850, un turn de observare în stil romantic (neo-gotic) a fost adăugat în partea din spate a clădirii, pentru a permite o vedere de ansamblu asupra parcului. Turnul are patru fețe exterioare cu ceas. „Înclinația” turnului, deși este vizibil pronunțată, pare a fi veche, idee susținută de imagini de la începutul secolului XX. În interior, clădirea a fost împărțită în trei încăperi cu un pasaj boltit, centrat pe poziția turnului. Bucătăria principală se afla la nord de pasajul central, fiind cea mai apropiată de aripa neo-gotică a clădirii principale. În timpul lucrărilor de restaurare recente, un mic șemineu a fost găsit în camera aflată imediat la sud de pasajul central. Bastionul alăturat datează din secolul al XVII-lea și a făcut parte din fortificația timpurie de apărare a castelului. La nivelul solului, zidurile sale sunt aproape de doi metri în grosime. În interior, are acum tavane boltite de cărămidă, care au fost adăugate în cursul secolului al XVIII-lea. Până la acea dată, probabil că avea o structură internă mult mai simplă, cu tavane și podele din lemn. Dovezile arheologice (2004) au arătat că acest bastion a fost legat de bastionul clădirii Miklós printr-un zid de fortificație. Punctul în care zidul de fortificație se unea cu bastionul alipit bucătăriei este aproximativ pe locul intrării de astăzi în Cafeneaua Culturală. Când încă familia Bánffy mai locuia la castel, acest bastion a fost utilizat pentru depozitarea merelor, cu acces la etajul superior doar printr-o scară exterioară. După ce castelul a fost naționalizat, în clădirea fostei bucătării funcționa cantina muncitorilor SMT, aici fiind instalat și un hidrofor. Mai târziu, în anii 1970, clădirea adăpostește și o crescătorie de iepuri. Lucrările de reabilitare au început în anul 2001, moment în care clădirea era complet lipsită de acoperiș, pereții nivelului superior al bastionului și cei ai bucătăriei cu un singur nivel s-au prăbușit împreună cu tavanele boltite. Aceasta a fost prima clădire restaurată sub egida Centrului de Specializare în Reabilitarea Patrimoniului Construit condus de Fundația Transylvania Trust. Între lunile iunie și septembrie 2001, bastionul a fost restaurat și s-a construit un acoperiș conic nou, în curte, care apoi a fost ridicat și poziționat pe bastion. Prima cameră (lipită de bastion), a fost restaurată în același timp. În noiembrie 2001, s-a deschis Cafeneaua Culturală. Restaurările ulterioare din anul 2002 și 2003 au avut ca rezultat restaurarea și transformarea podului clădirii cu un singur nivel în spațiu de cazare pentru 20 de studenți. Parterul are camere de cazare suplimentare și, în mod corespunzător, funcționează ca bucătărie și sală de luat masa pentru participanții cursurilor de specializare care au loc la castel. În 2015 s-a retencuit fațada vestică, în 2019 s-a consolidat fundația bastionului alipit clădirii. Tot atunci s-a instalat sistemul de încălzire a spațiilor interioare, camerele au fost dotate cu piese de mobilier nou și bucătăria cu aparate electronice moderne.

Elementele arhitecturale prezente ale clădirii Miklós (denumită după Miklós Bánffy), în general, datează din anii 1820, când fațadele sale au fost „modernizate” de către József Bánffy. Renovările mai recente (din 2003-4) au confirmat acest lucru atunci când, în spatele tencuielii din 1820, s-au găsit finisajele exterioare anterioare. Se pare că, în prima parte a secolului al XVIII-lea, clădirea avea o formă mult mai simplă și, probabil, era utilizată ca hambar, iar în urma unor lucrări substanțiale de reconstrucție, în anii 1750 a fost transformată pentru uz rezidențial, înainte de a fi în cele din urmă renovată în anii 1820. Peretele de est (adiacent grajdurilor), a făcut parte din fortificația de apărare între bastioanele din nord-est și sud-est. Clădirea are demisol, parter și etaj. Se pare că, în trecut, a fost unită cu imensul turn al porții cu 7 niveluri și a fost parțial demolată odată cu acest turn. În anii 1820, odată cu refacerea fațadei clădirii s-au reconstruit și camerele din capăt (cele vizavi de capelă). Această parte a clădirii are în interior tavane boltite la demisol, parter și la primul etaj. Bastionul lipit de clădirea Miklós datează din secolul al XVII-lea. Și acesta a primit o nouă „fațadă” în 1820 și un nou stil de ferestre. Pe partea de sud are un detaliu arhitectural surprinzător format dintr-o serie de arcade de cărămidă deasupra plintei de piatră, care nu se regăsesc niciunde altundeva în castel și a căror origine rămâne un mister. În timpul perioadei comuniste, clădirea Miklós a fost folosită ca sediu pentru birourile Secției de Mașini și Tractoare, precum și pentru depozitare. Tot aici au fost amenajate spații de cazare pentru muncitori, iar în anii 1970 fermă de pui. Această perioadă este atestată de inscripția deasupra intrării în clădire, păstrată și cu ocazia restaurării: SMT Birourile. Clădirea ulterior a fost grav neglijată și, până în anul 2002, a ajuns aproape de prăbușirea completă. La acel moment, acoperișul, planșeele și zidul de apărare s-au prăbușit în demisol. Fațada dinspre curte a avut mai multe fracturi structurale. Reabilitarea clădirii, de către Fundația Transylvania Trust, a început în 2003, cu eliminarea molozului și cu relevarea clădirii. Cu această ocazie s-a descoperit prezența unui „orificiu” în zidul de apărare de est, la nivelul de atunci al solului, prin care se putea vedea structura pereților grajdurilor, ceea ce dovedește că zidul de est (și, probabil și clădirea Miklós) au precedat grajdurile baroce. S-a descoperit și locul unde se afla o ușă de intrare din demisol în grajduri care a fost și ea reconstituită. Restaurarea a inclus reparații ample la toate nivelurile, reconstrucția zidului de apărare din spate (la grosimea originală de 1,6 m), precum și construirea unui acoperiș nou incluzând detaliile complete în stil baroc. Clădirea este acum sediul Centrului Internațional de Specializare în Reabilitarea Patrimoniului Construit și cuprinde săli multifuncționale (respectând dispunerea originală) – la demisol și birou, bibliotecă, și o sală de conferință – la primul nivel. Etajul superior încă nu a fost terminat, la acel nivel și la mansardă se dorește crearea unor spații suplimentare de cazare, în 2015 fiind dat spre folosință un apartament. A fost restaurat și interiorul bastionului, astfel că oferă cazare pentru studenți la primul nivel, și are un apartament special pentru oaspeți la nivelul superior. Întreținerea clădirii este continuă, în anul 2016 s-a retencuit fațada nordică și vestică a acesteia, acoperișul fiind dotat cu jgheaburi.

Cele mai vechi înregistrări ale grădinii și parcului datează din secolul al XVIII-lea, când Dénes Bánffy a avut intenția transpunerii la Bonțida a grandorii parcurilor franceze din Versailles și Schönbrunn. În concepția barocă, clădirea și parcul se află într-o relație de influențare reciprocă. Această concepție a parcului, creat în spiritul barocului francez, se materializează în primul proiect păstrat, semnat de Johann Christian Erras, caracterizat prin forme clare, geometrice, stricte. Alei simetrice, terase largi, tufișuri și boschete tunse alcătuiau parcul, iar dinspre latura vestică a castelului porneau trei alei razante lungi de 1000 de metri, flancate de tei, iar de la pod pornea înspre nord cea de-a patra alee. Odată cu demararea construcțiilor de la începutul secolului al XIX-lea parcul a fost transformat într-un parc romantic, peisager, din dispoziția lui József Bánffy. Aceste lucrări s-au desfășurat concomitent cu modificările majore aduse castelului. Stilul geometric, de inspirație franceză al parcului a fost transformat (la început de către Sámuel Hermann și mai apoi de János László, în 1831) în stilul romantic, modern. Stilul englezesc al noului parc a diluat formele pur geometrice de sorginte franceză, anihilând supremația aleilor rectilinii și înlocuindu-le cu lunci artificiale, boschete și drumuri șerpuitoare. În parc se găseau temple, pavilioane, o glorietă, un ermitaj, obeliscuri și statui. Azi, splendoarea parcului de odinioară este insesizabilă. Din cauza neglijenței totale, vegetația s-a degradat, o mulțime de arbori multiseculari fiind tăiați neautorizat. Avem speranța că, în același timp cu reabilitarea castelului, prin parteneriat și cooperare internațională, va fi posibilă și restaurarea parcului. Astfel, s-ar realiza un mediu ambiant demn de castel, ca spațiu de agrement pentru vizitatori și localnici.

Apa necesară funcționării morii venea de la un braț al râului Someș. Această sursă de apă a străbătut parcul castelului de-a lungul mai multor secole, însă cursul său a fost stopat în anii1960. Activitatea de morărit are o tradiție de 700 de ani în Bonțida. Satul este situat pe râul Someș, în Câmpia Transilvaniei, prin urmare, au existat condiții excelente pentru agricultură. Probabil că familia Bánffy a construit o moară și castelul în același timp, însă acea moară nu a fost suficient de mare pentru a servi nevoilor crescânde ale familiei și ale populației locale și din împrejurimi. În consecință, în anii 1820, József Bánffy a construit o nouă moară pe apă cu 6 roți, reutilizând materialele rezultate din demolarea clădirii porții vechi (situată între clădirea Miklós de astăzi și fosta Capelă). Aflată lângă castel, dar în afara zidurilor sale, moara a funcționat până în anul 1966, după care a fost abandonată. Moara pe apă din Bonțida este o construcție unică din punct de vedere cultural și istoric: este cea mai mare moară pe apă din România, monument istoric de categoria A. O parte din instalația originală de morărit încă mai există în interiorul clădirii. În prezent moara este administrată de Fundația Transylvania Trust, care în 2009-2010 a demarat intervenții de primă necesitate, restaurând parțial clădirea. Fundația speră să realizeze reabilitarea și revitalizarea morii, prin crearea unui Muzeu al Vieții Satului, care va reda clădirii rolul de focar al vieții satului. Începând cu anul 2013 clădirea morii și parcul castelului sunt folosite ca spații ale festivalului Electric Castle, care în fiecare vară atrage numeroși tineri, iubitori ai muzicii eletronice.