Stufărișul, având o întindere continuă de 505 hectare, se află la întâlnirea văilor localităților Sic și Coasta. De la drumul ce face legătura dintre cele două sate, o pasarelă înaltă ne conduce spre centrul stufărișului, de-a lungul căruia se află mai multe turnuri de observare. Din păcate, pasarela se află într-o stare destul de proastă, iar urcarea în turnuri nu este complet lipsită de pericol. Cu toate acestea, este o oportunitate unică de a vizita, fără a ne uda picioarele, partea interioară a unui stufăriș de dimensiuni atât de mari. Majoritatea speciilor amfibieni – adică broaștele – pot fi văzute și auzite primăvara și vara, în special broaștele mari de lac, de culoare verde. În plus, unele specii de broaște, cum ar fi broasca roșie de munte, broasca roșie de pădure și brotăcelul, își depun ovulele aici. Ornitofauna este similară celei descrise în cazul Lacului Știucii, cu diferența că aici nu există luciu de apă, deci nu putem observa specii de suprafață. La marginea satului putem vedea un cuib de berze.

Biserica din Sic a fost construită după invazia mongolă din 1241, cu o puternică influență stilistică din partea șantierului cistercian de la Cârța. A fost extinsă în 1432, când s-a construit turnul său, original aflat deasupra părții vestice a navei centrale. Construirea unor noi niveluri deasupra turnului a continuat între 1767 și 1771, respectiv în 1808. Primul tavan casetat al navei a fost realizat în 1770 de către tâmplarul Lőrinc Umling. Tavanul ulterior a fost înlocuit. În 1946-1947 biserica a fost restaurată și parțial modificată de către arhitectul Károly Kós, transformând fațada de vest prin mutarea turnului bisericii la locul actual. Recent a fost supusă unei noi restaurări, prin care s-au eliminat problemele structurale ale bisericii, s-au dezvăluit complet picturile murale (din care erau vizibile doar o parte înainte de restaurare), s-au conservat, iar biserica a fost retencuită, primind inclusiv un nou tavan casetat. Biserica construită din piatră brută tencuită și piatră ecarisată la profiluri s-a realizat în stil gotic timpuriu ca bazilică cu trei nave împărțite prin stâlpi dreptunghiulari, având un cor central alungit, încheiat cu absidă poligonală, respectiv două coruri laterale în prelungirea navelor secundare și o sacristie pe latura de nord a bisericii. Turnul bisericii, aflat la colțul sud-vestic al clădirii, s-a construit în urma intervenției din 1946, înainte de această dată exista un turn înglobat capătului vestic al navei centrale. Corpul bazilical este tăvănit, arcadele dintre nave sunt semicirculare, însă corul și colateralii săi sunt boltiți, primul cu boltă în cruce pe nervuri, restul cu boltă în cruce pe muchii. Pictura murală datează din epoci diferite. Dintre acestea amintim scena Judecății de Apoi de deasupra arcului triumfal, cu Isus în mandorlă, Fecioara protectoare și arhanghelul Mihail, scenele Bunavestirii și Nativității din corul central, Isus în mandorlă cu simboluri ale evangheliștilor de pe bolta corului lateral de sud sau scena Judecății de Apoi pe suprafața peretelui de nord. Tot aici a fost reprezentată una dintre scenele legendei Sfântului Nicolae, când episcopul sfânt a calmat marea. În afară de acestea, mai găsim reprezentări ale sfinților, precum Sfântul Nicolae, Regele Sfânt Ludovic, Sfânta Helena, Sfânta Margareta și Sfânta Ana. Amvonul a fost sculptat din piatră în anul 1793 de către Ádám Horváth din Chidea. Dintre cele două clopote existente în turnul bisericii, cel mare a fost instalat în anul 1753. Orga bisericii a fost construită în anul 1733.

Prezentarea castelului Bánffy din Răscruci se bazează pe cercetările istoricului de artă Beáta Bordás. Publicațiile sale sunt detaliate în partea de bibliografie. În lipsa surselor scrise, istoria timpurie a conacului familial este necunoscută, dar presupunem că acesta a existat deja în cea de-a doua jumătate a secolului al XVIII-lea. Pe prima ridicare topografică militară (1769-1773) se vede o clădire pe partea dreaptă a drumului, în forma de T, care poate fi considerată drept precursor al clădirii existente. Aceasta a fost o clădire cu subsol, peste partea sa centrală la nivelul etajului se afla o sală mare (în surse se menționează ca și Palatul mare de sus), celelalte încăperi de la etaj nefiind finalizate. În anii 1850 conacul din Răscruci a intrat în posesia baronului Albert Bánffy (1818-1886), care în perioada vieții sale, dar mai ales în anii 1870, a întreprins lucrări de reparații, cu toate că nu cunoaștem precis măsura acestor transformări. Cele mai importante lucrări de transformare se leagă de numele fiului său, Ádám Bánffy (1847-1887), rezultatul cărora fiind etajarea clădirii și construcția fațadelor eclectice, care definesc aspectul de azi al castelului. Aristocratul cu o viață retrasă și tendințe artistice a fost cel care a realizat tavanul ornat, lambriul și mobilierul sălii de mese (1875-1880), inclusiv soba decorată din colț, respectiv elementele sculptate și ornamentale ale casei scării (1885-1886). Baronul Albert Bánffy (1871-1945) a preluat castelul în 1887, după decesul tatălui său. Noul proprietar a efectuat unele transformări ale castelului la începutul secolului XX: a amenajat câteva camere de mansardă, a adosat un portic fațadei dinspre drum și a lărgit parcul din jurul castelului. Castelul a fost naționalizat după cel de al Doilea Război Mondial, iar la sfârșitul anilor 1960 a fost construită o casă de scări din beton armat în aripa sudică a castelului. Până în 2007 în clădire a funcționat o școală specială. Castelul se află pe o parcelă din zona centrală a localității, la est de drumul național. Chiar lângă drum se află poarta principală a ansamblului, din fier forjat, cu caracter baroc, batanții fiind decorați cu volute și ornamente de frunze. În capătul curții, paralel cu drumul principal, se află castelul, cu axa longitudinală nord-sudică. În fața clădirii erau amplasate grupuri de flori, urmele unui rondou circular de dimensiuni considerabile fiind vizibile și în prezent. Parcul castelului se întinde în spatele clădirii, care în ciuda mutilării, și-a păstrat axa originală în direcția est-vest. Citând din textul lui Beáta Bordás: „Odinioară în fața castelului se întindea un mic bazin baroc al unei fântâni arteziene, urmat de canalul de apă în forma unui lac cu lărgire ovoidală. În mijlocul lacului a fost amplasat o căsuță de porumbei în stil japonez, dar lacul a fost astupat după ce s-a desecat în anii 1960. Peluza dintre castel şi lac original a fost decorată cu urne de piatră şi grupuri de flori aranjate. Fundalul lacului s-a lărgit într-o peluză, după ce au urmat diferite grupuri de arbori (brazi, salcâmi, castani, mesteceni etc.) aranjate într-un parc, care se racorda cu grădina pentru animale sălbatice. Parcul din Răscruci a fost legat cu cel din Bonțida printr-o alee de plopi. Cel din Răscruci iniţial a fost conceput în stil englezesc, dar ulterior, la cumpăna secolelor XIX și XX, în timpul baronului Albert Bánffy (1871-1945), a fost transformat într-un parc peisagist. Proiectantul acestor transformări a fost János Hein, unul dintre renumiții peisagiști din Budapesta.” Clădirea se desfășoară pe subsol, parter și etaj, iar la nivelul șarpantei de factură barocă s-au amenajat câteva încăperi de mansardă. Planul castelului este dreptunghiular, cu corpuri ieșite în rezalit la mijloc și la colțuri, care sunt accentuate și prin acoperișul mansardă. Pe fațada dinspre drum, în fața rezalitului de mijloc se află un portic de intrare, iar pe fațada dinspre parc găsim un balcon susținut de coloane, mult mai decorat și elegant. Rezalitul central în trei axe are la etaj ferestre cu închidere semicirculară, despărțite prin pilaștri cu capiteluri compozite. Deasupra acestora se găsește o cornișă bogat profilată, peste care se află un timpan clasicizant. Fațada din spate, realizată în anii 1880, şi are un aspect neo-renascentist, cu ornamente mai bogate. Datorită construcțiilor începute în 1875 funcțiile și amenajările unora dintre încăperi s-au schimbat. Acestea se pot identifica cu ajutorul inventarelor de la sfârșitul anilor 1880, care indică faptul că „la parter au fost înșirate 10 încăperi: vestibul, camera de colț din dreapta (salonul de pipe), camera de zi a damelor respectiv a domnilor, sala de mese, camera de colț din stânga, camera feciorilor, mica cameră laterală pentru domni, camera obscură şi camera intendantului. În aceste inventare la etaj figurează opt încăperi, între care Sala mare de zi (sala centrală de la etaj, unde s-au păstrat lambriurile și tâmplăria ferestrelor și ușilor din lemn), camerele guvernantei şi servitoarei, respectiv camere de oaspeți. Sălile reprezentative erau plasate la parter, majoritatea lor având mobilier neorenascentist din lemne prețioase. Camerele de dormit și ale oaspeților se aflau la etaj iar deasupra lor, la începutul secolului XX, au fost amenajate câteva camere de mansardă.” Cele mai reprezentative dintre sălile parterului au fost casa de scări, sala de mese și sala de pipe legată cu biblioteca. În aceste săli s-au păstrat câteva tavane, piese arhitecturale sculptate şi de mobilier care atestă îndemânarea și fantezia fostului proprietar, baronul Ádám Bánffy.

Mica cetate din Dăbâca a jucat un rol important în Evul Mediu, semnalat de faptul că și-a dat numele unei unități administrative din Transilvania: comitatul Dăbâca (după 1876 comitatul Solnoc-Dăbâca) a cărui primă atestare documentară ni s-a transmis indirect, prin menționarea lui Eustachius, comite de Dăbâca, în 1164. Începuturile cetății sunt dezbătute și astăzi, existând multiple teorii privind datarea incintei sau entitățile politice care au ridicat-o și folosit-o, precum și o scindare între istoriografia română și maghiară, datorită mizei pe care acestea le au în discursul istoric. Cert este însă că cetatea a fost centrul de putere al unuia dintre primele comitate regale stabilite în Transilvania ca parte a Regatului Maghiar. Printre obiectivele sale principale se număra controlul și paza teritoriului din jur, important datorită ocnelor de sare din zonă (Sic, Ocna Dej) și a drumului (roman, apoi medieval), existent în valea Someșului Mic. Aici s-au găsit mai multe biserici și cimitire, aparținătoare unor populos castri, adică acelor populații care deserveau centrul de comitat. Satul dezvoltat lângă cetate, Dobokawarfalua, este consemnat în 1279. Cetatea și-a atins apogeul în secolul al XII-lea, funcționând până în secolele XV-XVI (în 1472, precum și în perioada reginei Isabella sunt menționați castelani), cu unele semne ale declinului conturate deja din secolul al XIII-lea. Din această perioadă cetatea nu mai era posesiune regală. Cetatea cu 4 incinte se află pe un platou triunghiular, forma fortificației adaptându-se acestuia. A avut mai multe faze de construcție, mai întâi ca cetate de pământ, apoi, din secolele XII-XIII (?), ca cetate din piatră. Incinta a fost completată cu turnuri de poartă și un donjon patrulater neregulat. Astăzi se vede doar un zid modern construit pe structurile vechi ale incintei de secol 13, înalt de 2 m, realizat în anii 1960 ca rezultat al unei cercetări arheologice. Cetatea aflată în proprietatea administrației locale poate fi vizitată.

Gospodăria tradițională, care a păstrat parțial forma sa originală și este folosită drept casa satului, se află pe Strada de Jos. Această gospodărie a fost relevată în 1941, când era proprietatea lui Terézia Csákány, soția lui István Jakab. Casa de locuit și anexa au fost amenajate pentru a ilustra arhitectura vernaculară din Chidea, cu caracteristica sa de clădiri din piatră. Casa cu două încăperi arată forma locuințelor tradiționale din Chidea, dispunând de un târnaț înglobat în partea din spate a casei. Este construită din piatră, caracteristic acestei zone, având inclusiv pivniță cu intrare dinspre fațada către stradă. Acoperișul în patru ape are învelitoare din stuf. Accesul în casă se află pe latura dinspre curte, de unde se intră în bucătărie, care are un horn astupat cu lut și un coș din lemn. Camera curată are două ferestre către stradă, și mobilier tradițional. Anexa prezintă unelte tradiționale.

Materialul arhivistic privind construirea castelului s-a pierdut, respectiv castelul nu a primit o atenție sporită din partea cercetătorilor, astfel istoricul acestuia se bazează mai ales pe cercetările mai recente (2011) ale istoricilor de artă Beáta Bordás și Attila Weisz. Construirea castelului actual este datată la cea de-a doua jumătate a secolului al XIX-lea, confirmat de stilul arhitectural eclectic al clădirii (cu combinarea elementelor neoclasiciste, neobaroce și neorenascentiste), însă la Borșa exista un conac deja în secolul al XVI-lea (cel târziu), familia nobiliară Bánffy fiind proprietarul moșiei de la Borșa din anul 1367, primind-o ca donație de regele Ludovic I (cel Mare), până la naționalizarea domeniului în 1949. Conacul menționat este atestat documentar în 1543, după care primim o descriere mai detaliată în 1747. În 1792 și 1836 se menționează din nou conacul, „nobilitaris curia”, fiind descris în detaliu, însă, se pare, acest conac nu este predecesorul castelului de azi, parcela pe care se afla situându-se în mijlocul satului, mai la est de clădirea actuală a castelului. În această perioadă, conacul se afla în posesia baronului Ferenc Bánffy (1784-1834). Castelul actual a fost construit cel mai probabil de baronul Dániel Bánffy (1812-1888), comite de Dăbâca și consilier intern, care, după ce a cumpărat și alte proprietăți pentru a mări moșia Bánffy, s-a stabilit la Borșa. Hărțile militare par a confirma această ipoteză, prima ridicare topografică militară (realizată în perioada 1769-1773) arătând, în zona unde se află castelul actual, doar o clădire de dimensiuni mici lângă o moară, însă cea de-a doua ridicare topografică (realizată între 1869 și 1870) ne arată niște clădiri, una mai mare, rectangulară și mai multe anexe, ale căror aranjament coincide cu situația actuală. Pe lângă argumentele privind stilul clădirii, identitatea comanditarului este confirmată și de faptul că monumentul funerar al baronului Dániel Bánffy se află în parcul castelului. Este foarte probabil ca această construcție să fi fost de fapt o lucrare de transformare și extindere a unui conac existent, care a precedat clădirea actuală (existența sa fiind atestată de prima ridicare topografică militară), despre care nu dispunem de date istorice, însă unele detalii arhitecturale, mai precis legătura dintre corpul clădirii și cel al turnului, par să indice acest fapt. Astfel, castelul s-a format în cea de-a doua jumătate a secolului al XIX-lea, în stil eclectic, prin supraetajarea și extinderea unui conac, probabil de plan rectangular. Clădirea a fost renovată și modernizată de mai multe ori. În perioada următorului proprietar – baronul Ernő Bánffy (1850-1916), cel de-al treilea fiu al lui Dániel Bánffy, care locuia în castel împreună cu soția sa, contesa Cecília Eszterházy (1857-1946), și cu cele două fiice ale sale, la cumpăna secolelor al XIX-lea și XX-lea – castelul a fost reamenajat, elementele din fier forjat și unele dintre piesele de mobilier, de stil secession datând din această perioadă. Planul pentru alimentarea cu apă a castelului datează din 1900. Între anii 1938 și 1939 au loc unele lucrări de renovare: se repară acoperișul, se rezugrăvesc fațadele și interioarele, se fac lucrări de izolare la terasa de pe fațada principală. În cea de-a doua jumătate a secolului XX au avut loc unele modificări, prin realizarea unui planșeu din beton armat peste parter și introducerea unor ziduri de compartimentare. Tot în cea de-a doua jumătate a secolului are loc vitrarea terasei porticului de pe fațada principală, prin ridicarea unei copertine deasupra acesteia. Învelitoarea de țiglă a clădirii este nouă, fiind înlocuită recent. Cea de-a doua ridicare topografică militară (dintre 1869-1870), care atestă pentru prima dată existența castelului Bánffy, ne indică o zonă de parterre la sud-vest de reședință. Astfel, începuturile parcului par să coincidă cu cele ale castelului. Cea de-a treia ridicare topografică militară, varianta completată și corectată a hărții militare precedente, completează imaginea parcului cu un șir de arbori. Zona împădurită care urcă pe dealul aflat lângă castel pare să fi fost plantată mai târziu. Parcul a suferit modificări după naționalizare, prin tăiere de arbori, zone replantate, respectiv clădiri construite ulterior în zona din fața reședinței. Castelul Bánffy de la Borşa este amplasat la marginea vestică a satului, parcela fiind completată de o zonă aflată la sud de clădirea castelului, unde se întinde parcul castelului. Clădirii principale i-au fost adăugate clădiri anexe, de un singur nivel și datând din aceeași perioadă cu reședința, care odinioară găzduiau locuințele personalului, ateliere, bucătării, spălătorii etc. Intrarea pe proprietate se află la est de clădirea principală, pe o poartă nouă, delimitată de doi stâlpi ce fac parte din structurile originale, dintre care unul mai păstrează decorația sa: o urnă neoclasicistă sculptată din piatră. Planul castelului este de formă rectangulară, ușor alungită, completată cu un rezalit central accentuat la fațada principală (portic susținut de un șir de coloane și terasă la etaj), două rezalite mici pe cele două laturi ale fațadei posterioare, respectiv un turn dreptunghiular la colțul sudic al clădirii. Corpul principal are trei niveluri: subsol, parter și etaj, iar turnul are un etaj suplimentar. Fațada principală, orientată spre parc, este partea cea mai remarcabilă a clădirii. Elementul central, porticul susținut de un șir de coloane și doi stâlpi masivi este de inspirație neoclasică, care ulterior a fost închis cu vitraj atât la parter (pe partea laterală), cât și la etaj (acoperit cu o copertină). Fațada este articulată pe orizontală de soclu, brâu median simplu, respectiv o cornișă susținută de un șir de console. Zona parterului este decorată cu platbande din tencuială (această decorație apare și pe fațadele laterale), iar colțurile clădirii sunt marcate cu bosaj,realizat tot din tencuială. Ferestrele sunt dreptunghiulare, cu o decorație mai accentuată deasupra lintourilor, sub formă de ghirlande stilizate, îmbogățite cu motive de draperii, respectiv o cornișă puternică. Celălalt element accentuat este turnul de colț, care depășește înălțimea corpului de clădire cu un etaj, respectiv are o ornamentație mai bogată la nivelul ferestrelor. Ferestrele de la etaj dispun de un fronton triunghiular, iar la ultimul etaj, deasupra celor două ferestre cu închidere semicirculară, unite printr-un chenar comun simplu, realizat din tencuială, sunt dispuse decorațiuni din tencuială sub forma unor draperii. În prezent, turnul are un acoperiș scund, dar imaginile de epocă ne arată că aici exista un belvedere – se păstrează doar balustradele traforate ale acesteia. Privind amenajarea interioară, redăm în citat descrierea lui Beáta Bordás: „Din punct de vedere arhitectural, casa scării este cel mai important element al amenajării interioare. Legătura dintre parter şi etaj se face printr-o scară cu 25 de trepte cu o balustradă elegantă din fier forjat, ornamentată cu motive geometrice. Balustrada se întoarce la etaj şi formează un parapet la culoarul din hol. Pornirea balustradei la parter este o operă deosebită, asemănătoare unui lampadar elegant din fier forjat, cu detalii minuțios executate. Pardoseala casei scării este de mozaic, cu ornamentație florală stilizată, bicoloră (negru-roşu). Casa scării are un tavan plat cu colțuri rotunjite. Candelabrul, fixat în plafonul casei scării, dispune de aceeași feronerie, cu valoare artistică, asemenea balustradei. Aceste detalii par a proveni de la cumpăna secolelor XIX–XX. COMUNA BORȘA – SATUL BORȘA În hol, la parter, s-a păstrat în locul ei original o piesă de mobilier de epocă din lemn, un dulap elegant, decorat cu oglinzi venețiene, în stilul secession. În încăperea mică de la parterul turnului se mai păstrează mobilierul original din lemn, dulapuri pe toată înălțimea pereților. Alte elemente importante de epocă sunt tâmplăriile originale ale ușilor prezente în trei saloane de la parter: tocuri late și aripi duble de ușă cu ornamentație casetată cu forme geometrice. În această parte a castelului s-a păstrat și tâmplăria originală a ferestrelor, dotate cu jaluzele şi obloane interioare.” Imaginile de epocă ne arată, înaintea fațadei principale, o zonă întinsă cu gazon, cu grupuri florale și plante exotice în ghiveci, de unde porneau aleile ce duceau către zona împădurită. În prezent, în fața acestei fațade se găsește un rondou, amplasat în axul central al clădirii, plantat cu flori și înconjurat cu arborii tuia și castanii, care au fost plantați în anii 1950. În continuarea acestei zone de parterre exista o zonă în pantă, cu peluză, cu arbori plantaţi mai rar sau grupaţi, respectiv o fântână arteziană (care se poate observa pe unele dintre imaginile de epocă). Aici s-au construit ulterior clădirile anexe pentru funcționarea spitalului, zona fiind modificată puternic. Pădurea aflată la sud-est de castel a fost partea cea mai puțin afectată a parcului. Aici se găsește monumentul funerar al baronului Dániel Bánffy, sub forma unui obelisc, decorat cu blazonul baronului, respectiv având următoarea inscripție: „Itt nyugszik/ LOSONCZI/ báró BÁNFFY DÁNIEL/ valóságos belső titkos/ tanácsos/ a páratlan férj és apa/ kinek emlékét/ hálával áldják/ neje/ GYÁRFÁS ANNA/ és fiai/ DEZSŐ, JENŐ, ERNŐ/ született/ 1812. május 14-én/ meghalt/ 1888. april 29-én”. (traducerea pe scurt: aici se odihnește baronul Dániel Bánffy, consilier intern, soț și tată fără asemănare, amintirea lui fiind binecuvântată de soția, Anna Gyárfás, și fii lui, Dezső, Jenő și Ernő).